iubesc mersul tău, fetiţo, în acest anotimp!

"(ajută-mă să desluşesc un singur Semn, măcar!...)



după câte un start eşuat,
strivit între două vârste boreale,
visat de aripa tăioasă a timpului,
trupul secat de vlagă,
luă în cele din urmă, înfăţişarea hăului,

- rană purulentă a neisprăvitelor anotimpuri –

urma lor despicată
căzându-mi neaşteptat de greu pe umeri,
fără să le fi putut mângâia ultima respiraţie;

le-am ascuns totuşi rădăcinile,
în beciurile, cu gust dulceag de sânge…
boante,
schilodite,
fără o aripă,
o stea,
un iepure, un sărut,
aşa cum mi s-au arătat
atunci…

şi totuşi, dintre anotimpuri,
aerul fu cel mai statornic;
invizibil,
l-am putut ascunde mai uşor…
fără muchii tăioase,
fără vârfuri ascuţite,
nu-mi putea provoca răni;

deseori însă,
spre sfârşitul toamnelor zălude,
când nori vineţi îşi prăvăleau apele grele
peste nepăsarea nuferilor târzii,
aerul ăsta mă sufoca,
şuierând confuz
peste branhiile larg deschise
ale peştilor răpitori;

de la aceştia,
de la plutirea tăcută a păsărilor,
de la sânul tău cu miros ameţitor de uimire,
chiar şi de la umbra umedă a focilor
am învăţat să gândesc
cu toate simţurile în stand by
doar ceea ce există,
ce se naşte,
ce naşte,
ce moare…
cum mi-aş putea oare, pripăşi viaţa de ceva ce nu este?!

cum ar putea exista ţărmul dacă nu l-ar propti valul?!

cum şi-ar putea sprijini şoimul,
în zborul său,
aripile de ceva ce nu există?!

delfinul, dulful nostru, drag delfin…
inorogul, mândrul, breaz inorog…

chiar şi tu, iubito,
cum ai putea să mă iubeşti dacă nu ţi-aş fi?

cum mi-aş putea oare, pripăşi moartea de ceva ce nu este?!
şi întreb obsesiv,
mereu şi mereu,
pe oricine iese-n calea sfârtecatelor mele anotimpuri:

- sunt, pentru că mă gândeşte un cuvânt,
sau
mă gândeşte vre-un cuvânt pentru că sunt?
……………………………………………….

iubesc mersul tău, fetiţo în acest anotimp!"
de kuttesch rudolph [ydur ]

Genial, nu?:X